Istoria Scrimei

“Scrima este exercițiul unde omul se cheltuiește furtunos și generos, simțind ca trăiește cu intensitate. Sângele îi curge tumultos prin vine, capul e treaz, arterele vibrează, plămânii se umflă, porii se deschid. Și dacă ne gândim că această plăcere vitală se unește cu fericirea de a simți descătușarea forței și a supleței, dacă avem în gând bucuriile ardente ale amorului propriu satisfăcut, plăcerea de a lupta, chiar și mânia de a fi învins, precum și miile de vicisitudini ale unei întreceri, care se termină și reîncepe cu fiecare lovitură, vom înțelege de ce putem găsi scrima o adevărată stare existențială”.

Ernest Legouve – academician francez

SCURT ISTORIC AL SCRIMEI

Antichitatea

Cu 27 de secole î.e.n., în China Antica apar persoane desemnate special pentru învățarea mânuirii armelor, strămoșii antrenorilor de astăzi.

Cărțile sacre ale Indiei Antice conțineau referiri la principiile mânuirii armelor, iar reprezentanții castelor sacerdotale incadrau aceste principii în categoria științelor transmise de divinitate, de către zeul Brahma. Ca urmare, brahmanii au fost primii profesori de scrimă. Ei dădeau lecții de arme în piețele publice.

Cea mai veche dovadă arheologică a existenței unor forme de practicare a exercițiilor cu armele a fost descoperită pe un basorelief din templul lui Ramses al III-lea, aflat la Medinet-Abou, Luxor - Egiptul de Sus, datând din anul 1190 î.e.n.  Aceasta reprezintă o veritabilă competiție de scrimă în care se remarcă vârful armelor acoperit cu un buton; participanții poartă un fel de măști, au mâinile protejate de o gardă asemănătoare cu cea a sabiei iar alte personaje par a fi arbitri și secretari, ei fiind recunoscuți după penele de scris destinate consemării rezultatelor.

Fragment după basorelieful de la Medinet-Abou

În Grecia Antică, arta de a lupta cu armele albe se numea hoplomahie iar soldatul infanterist care le folosea, hoplit. În programul Jocurilor Olimpice Clasice din 776 î.e.n. hoplomahia a fost prezentă ca întrecere individuală cu armele de mână. Instructorii de exerciții cu armele se numeau hoplomaci și primeau retribuție pentru munca depusă.

 În Imperiul Roman, tradiția elenistică a întrecerilor cu caracter sportiv a fost preluată doar parțial, iar practicarea exercițiilor cu armele avea în vedere lupta din circ sau cariera militară. De pregătirea gladiatorilor pentru spectacolele de circ se ocupau foști gladiatori, care purtau numele de laniste. Pentru militari, forma de organizare a practicării armelor era armatura, iar cei mai abili soldați erau supranumiți armorum doctores. Ei erau mai bine plătiți și primeau rație dublă de hrană. În timpul lui Traian, fiecare cohortă avea câte un instructor de arme numit cohortis doctor.

 Despre eficacitatea sistemului de luptă al soldaților romani, dobândită prin exerciții speciale, pot fi relevante cuvintele lui Flavius Renatus Vegetius, care în lucrarea „De l’arte militare ne la commune lingua”, datând din secolul al XV-lea, afirma: „Soldații avansează, se retrag, lovesc din săritură. Profesorii lor le recomandă să lovească cu vârful și nu cu tăișul, pretinzând ca loviturile cu tăișul sunt mai puțin periculoase.... Experiența demonstrează că sunt mult mai eficienți soldații care exersează cu armele în comparație cu ceilalți…. Nu datorită numărului sau al devotamentului soldaților așteptăm victoria, ea survine, de obicei, în luptă, ca urmare a capacității și științei în mânuirea armelor. Romanii au cucerit lumea numai prin practicarea continuă a exercițiilor militare” (Lacaze, 1991, p.14).

De fapt „popoarele iberice, deja foarte abile în forjarea metalelor, au dat armatei romane spada lor (produsă de ele s.n.), mult mai lungă și terminată cu un vârf ascuțit” (Enciclopedia Universalis, vol. 2, p.441).

Constatăm că romanii, prin intermediul ibericilor, au fost primii care au sesizat eficiența loviturilor cu vârful armei. Acest real  avantaj tactic în folosirea spadei va fi recomandat, începand cu perioada Renașterii, de către autorii de tratate despre scrimă, ca fiind o descoperire proprie. În Antichitate, apărarea de loviturile adversarului era realizată prin diverse articole de echipament, dintre care cele mai utilizate au fost scutul, care se ținea în mâna neînarmată, și platoșa care proteja pieptul și spatele.

Evul Mediu

Ca și în alte domenii ale societății medievale, acumulările pe calea progresului științei armelor dobândite în perioada antică nu numai că nu sunt continuate dar, sub anumite aspecte, chiar au regresat.  Preocupările pentru eficiența în darea loviturilor, cu rezultate deosebite în timpul romanilor, sunt înlocuite de atenția acordată apărării combatantului. Apariția armurilor care acopereau întreg corpul cavalerului, de cele mai multe ori chiar și pe cel al calului acestuia, a schimbat concepția de fabricare a armelor și implicit modul în care acestea erau folosite. Săbiile au devenit din ce în ce mai lungi și mai grele. S-a ajuns la așa numita „sabie pentru două mâini”. Loviturile au devenit violente, plasate aproape în exclusivitate cu tăișul, iar mișcările erau foarte largi, scopul lor fiind distrugerea armurii adversarului. Nu existau preocupări pentru apărarea cu ajutorul armei, această sarcină revenind cu precădere armurii.

Exercițiile cu armele albe pregăteau cavalerii pentru numeroasele războaie care au caracterizat epoca, de la cele locale până la cruciade. De asemenea, se organizau turnire, o formă de competiție-spectacol adaptată epocii. Acestea erau fastuos organizate, iar participanții încercau să-și demonstreze superioritatea în mânuirea mai multor tipuri de arme albe dintre care nu lipseau lancea și sabia..

Ca modalitate de rezolvare a problemelor litigioase apărute între reprezentanții nobilimii era folosit „duelul judiciar”. Victoria unuia sau altuia dintre combatanți era considerată ca fiind o probă juridică, aceasta reprezentând un simbol al judecății divine. Cel care a autorizat astfel de „rezolvări” ale problemelor inter-personale a fost Carol cel Mare.

În secolul al XV-lea, pe măsură ce armele de foc își fac apariția, armurile și spadele grele încep să-și piardă utilitatea.

Renașterea și Epoca Modernă

 „Renașterea a permis italienilor să asocieze scrima cu diferitele discipline artistice, literare și științifice. Descoperirea tiparului și a gravurii a încurajat apariția unor lucrări bogat ilustrate despre arta armelor. Pentru a trece de la teorie la practică au fost create școli de scrimă la Roma, Neapole, Verona, Veneția. Acolo au fost inițiați în știința armelor și cei mai mulți aristocrați francezi. Obiectivul inevitabil al funcționării acestor școli era pregătirea pentru duel” (Lacaze, 1999, p.27). Duelul a fost un adevărat flagel al societății. Se estimează că numai în timpul domniei lui Henric al IV-lea au murit în Franța, după unii autori, peste 8000 de oameni, iar după alții, aproximativ 12000. Deși au fost date  mai multe edicte regale prin care duelul  era interzis, pedepsele pentru  cei care-l practicau fiind foarte aspre, mergându-se până la decapitarea pe eșafod, rezolvarea conflictelor individuale prin duel a continuat până la mijlocul secolului al XX-lea.

Concepția modernă despre scrimă începe să prindă contur în secolul al XIII-lea când, în 1292, sub domnia lui Filip cel Frumos, este menționată pentru prima dată în documente oficiale existența meseriei de „maestru de arme”, cei care o practicau trebuind ca din veniturile realizate să plătească o anumită taxă către stat. În secolul al XV-lea apar primele tratate de scrimă, lucrări în care diverși autori încearcă să prezinte poziții, mișcări, metode de învățare, specifice „școlilor de scrimă” ai căror reprezentanți erau (școala spaniolă, germană, italiană și franceză). Se pare că apariția cărților de scrimă a fost „comandată social”, decurgând din necesitatea studierii sistematice a diferitelor metode de învățare și practicare a „armelor”. De altfel, încă în primul tratat apărut se subliniază: „Nu poți ține minte fără carte cele cuprinse de această mare artă, și nu poate fi un bun elev acela care nu folosește cartea” (Liberi de Premaracco, 1410, citat de Ionescu-Petrovici, Slăvescu, Stama, 1984, p. 45).

Camillo Aggrippa,1553, p.XXII,
Prima menționare a deplasării piciorului din față către înainte (ca în execuția actuală a fandării)

Ridolfo Capo  Ferro, 1610

Execuția eschivei cunoscută, în prezent, ca „inquartata”.

Secolul al XVII-lea este cel în care scrima a cunoscut un real avânt datorat mai întai apariției floretei, arma inofensivă, cu lamă suplă, având în vârf un buton în formă de floare (de unde ar putea să-i provina numele), arma care permitea simularea unui duel fără riscul ca cei doi parteneri să fie răniți.

O altă contribuție majoră la dezvoltarea scrimei a avut-o apariția măștii, către 1780 de către maestrul francez La Boessiere, fapt ce oferea noi posibilități de mânuire a armelor, în mai mare viteză, mai ofensive și din distanță mai mică. Concepția excesiv de convențională, prețiozitatea mișcărilor, reverențele și exagerarea aspectelor estetice au condus, la începutul secolului al XIX-lea, la apariția unor conflicte de opinii între autorii de tratate de scrimă care au sesizat ruperea de realitate a scrimei și depărtarea de pragmatismul luptei.

Ca urmare a acestor controverse, lucrările apărute ulterior au un caracter din ce în ce mai științific, propun metode realiste și dezvoltate până la detaliu, diferențiază și specializează cele două arme cu care se practică scrima, floreta și spada. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea este preluată ca armă pentru scrimă și sabia care, din armă de luptă a cavaleriei, devine „armă de sală”.

Scrima în România

La începutul secolului al XIX-lea, când apar primele încercări de organizare a activităților cu caracter sportiv în mediul școlar, alături de gimnastică este impusă și practicarea scrimei. După mai multe încercări nereușite, în 1840, Gh. Asachi introduce la “Academia Mihăileană” din Iași ca materii obligatorii exercițiile de gimnastică, înot și scrimă.

 Lipsa de cadre specializate pentru învațarea scrimei a făcut ca începând din a doua jumatate a secolului al XIX-lea să asistăm la venirea în țară a numeroși maestri de arme, reprezentanți ai diferitelor școli de scrimă (franceză, germană, italiană și maghiară), care și-au pus amprenta asupra manierei de practicare a armelor pe parcursul mai multor generații.

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea numeroși scrimeri români au participat cu succes la competiții de scrimă internationale, cei mai cunoscuți fiind George Bibescu și Horia C. A. Rossetti, care au repurtat victorii de prestigiu pe planșele din Franța. A urmat câștigarea competiției de la Paris din 1910, realizată de Mihai Savu, și multe altele.

Scrima devine un sport în adevăratul sens al cuvântului o dată cu crearea de căre Pierre de Coubertin, el însuși practicant al scrimei, a Jocurilor Olimpice Moderne, la Atena în 1896. La această primă ediție au fost prezenți 13 scrimeri, reprezentând 4 țări, care s-au întrecut la probele de floretă și sabie, doar la individual.

Continua dezvoltare a scrimei, numeroasele cluburi apărute în București și în întreaga țară, au făcut ca la începutul secolului al XX-lea, în 1906, să ia ființă “Federațiunea societăților de arme și gimnastică din România” care se constituie ca o primă încercare de organizare a întregii activități sportive a vremii. În 1912 se realizează “ Federația societăților sportive din România”, cu comisii pe ramuri de sport (12 comisii), printre care și cea de scrimă.

În 1914 se constituie “Comitetul Olimpic Român” din care au făcut parte numeroși scrimeri: Dinu Cesianu, prințul George Bibescu, G. Placino și dr. Carol Davila.

Primul campionat național de scrimă se organizează în 16 martie 1920, la floretă și spadă, ca urmare a înființării la 12 ianuarie a “Federației societăților de arme din România”.

“Federația Română de Scrimă” se constituie la 9 septembrie 1932, iar primul ei președinte a fost Dinu Cesianu.

Prof. Dr. Octavian Zidaru